Comunicarea este prezenta in tot ce facem in viata si este esentiala pentru a putea munci si trai.
Foarte important este cum comunicam si cat comunicam, dar mai ales cat de eficient:
- 75% dintr-o zi de munca vorbim si ascultam;
- 75% din ceea ce auzim, auzim imprecis;
- 75% din ce auzim cu acuratete, uitam in urmatoarele trei saptamani.
In medie, 75% din timpul de lucru al unui manager se consuma pentru
comunicare, avand aproximativ urmatoarea structura:
- 9% citeste;
- 16% scrie;
- 30% vorbeste;
- 45% asculta.
Un lucru care evidentiaza o data in plus importanta comunicarii intr-o organizatie este ca avansarea din pozitiile manageriale de mijloc are drept prim criteriu abilitatea de a comunica cu superiorii.
Comunicarea orala
Comunicarea orala este principala forma de comunicare. Intr-o organizatie circa 75% din schimbul de informatii de realizeaza oral.
Formele obisnuit utilizate in comunicarea orala interpersonala include:
- individ-individ (fata in fata);
- telefonul;
- sedinta;
- prezentarea (expunerea).
Comunicarea individ-individ, pentru un manager, este forma potrivita pentru:
- delegarea sarcinilor,
- instruire (pregatire),
- informare,
- dezvoltarea
- mentinerea relatiilor umane.
Telefonul, ca mijloc de comunicare, face posibil un rapid schimb de informatii prin economisirea timpului necesar deplasarii.
Sedintele sunt forme de comunicare directa in cadrul unei organizatii. Sedintele pot fi informale, de delegare de sarcini, coordonarea resurselor.
Prezentarile pe care managerii trebuie sa le faca, din cand in cand sunt, de regula, formale , spre deosebire de formele mai sus analizate care obisnuit sunt informale.
Sansele de a avea o expunere, cuvantare, care sa mareasca audienta si interesul publicului sau grupului caruia va adresati, vor spori cu siguranta, daca veti pregati cu atentie continutul mesajului in toate cele trei clasice parti ale sale: introducere, cuprins, incheiere.
Comunicarea in scris
Comunicarea in scris este potrivita pentru transmiterea informatiilor de interes general, a mesajelor oficiale, formale sau pe termen lung, precum si a mesajelor ce vizeaza un numar mare de oameni a caror activitate este interdependenta.
Ca si in cazul comunicarii orale, mesajul scris trebuie sa fie adecvat, adaptat la caracteristicile cititorilor.
Sintetizand recomandarile pentru alcatuirea mesajelor in scris, ce pot ajuta la cresterea eficacitatii comunicarii, consideram util urmatorul ghid, sugerat de specialistul american Keith Davis:
1. Folositi cuvinte si fraze simple;
2. Folositi cuvinte scurte si familiare;
3. Alcatuiti fraze si paragrafe scurte;
4. Utilizati pronumele personal, ori de cate ori este posibil, la persoana a doua;
5. Folositi ilustratiile, graficele, exemplele;
6. Apelati la verbele active, precum “Managerul propune…”;
7. Economisiti adjectivele;
8. Eliminati cuvintele ce nu sunt necesare;
9. Exprimati ideile logic si direct.
Comunicarea nonverbala
Comunicarea nonverbala este a treia forma prin care puteti transmite mesaje.
Eficacitatea sa implica faptul ca a comunica inseamna ceva complex, cu mult mai mult decat a selecta cuvintele potrvite. In sens larg, comunicarea nonverbala este generata de orice transmite un mesaj.
De fiecare data, in comunicarea orala, directa, fata in fata, oamenii transmit mesaje prin intermediul expresiilor faciale, modulatiilor vocii, gesturilor si a pozitiei (posturii), care mai sunt generic numite "limbajul corpului".
Expresiile faciale. Sunt comune aprecierile potrivit carora o persoana care zambeste
este bine dispusa si prietenoasa, in timp ce una incruntata este indispusa si nemultumita. Sprancenele ridicate sunt interpretate a fi semn de neincredere sau uimire.
Buzele stranse sugereaza manie.
Vocea. Ca ai expresiile fetei, timbrul, tonul, volumul si ritmul vorbirii transmit prin voce atitudini - caldura, prietenie, suparare, manie etc. Modulatiile si calitatea vocii joaca un rol semnificativ in comunicare.
Gesturile si pozitia corpului. Pozitiile si miscarile mainilor si corpului, calificate intr-un ansamblu de coduri, numite generic gesturi, exprima o varietate de stari psihice sau atitudini ce sunt percepute in comunicarea nonverbala.
Pozitia mainilor / corpului Mesajul transmis
* O mana pe gura * Obiectie, plictiseala
* Mainile in cap * Uimire, disperare
* Maini in solduri * Manie, defensiva
* Maini ridicate in afara * Neincredere, incurcatura, incertitudine
* Maini incrucisate * Inchis comunicarii
* Aratator intins * Autoritate, neplacere, lectura
* Pozitia in scaun (drept, tolanit,agitat) * Interes, dezinteres, plictiseala
* Umeri ridicati * Indiferenta, necunoastere
Adesea nu suntem constienti de gesturile noastre si de efectele pe care acestea le produc. Excesul in gesturi distrage sau devine plicticos.
Interpretati limbajul spatiului, limbajul culorilor, limbajul vestimentatiei, limbajul tacerii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
Limbajul culorilor
Culoarea sau culorile preferate pot dezvalui caracterul omului. Iata, spre exemplu, ce putem afla despre caracterul barbatilor, in functie de culoarea pe care o prefera.
1. Cei ce prefera culoarea rosie sint persoane care rareori se indoiesc de propriile calitati, sint insistenti si tenaci cind trebuie sa-si atinga scopul. Isi infaptuiesc cu indrazneala planurile si au incredere in ceea ce-si propun, chiar daca au pe moment un esec. Savureaza indelung succesul obtinut, dar pot fi impulsivi si greu de convins. In iubire isi aleg partenera de cele mai multe ori bazindu-se pe logica si, foarte rar, pe sentiment.
2. Cei ce prefera albastrul sint oameni nehotariti, care se indoiesc uneori, ceea ce constituie adesea o serioasa piedica in realizarea a ceea ce-si propun, impiedicind o alegere corecta si atingerea succesului. Dar ei pasesc pe calea plina de obstacole cu speranta intr-un miracol. Acesti oameni sint extrem de fericiti, daca partenerul le va intelege universul interior - o stranie imbinare de amaraciune si extaz, de credinta si scepticism - propriu acestora, acestor oameni speciali.
3. Cei ce prefera albul sint curajosi si energici, dar extrem de vulnerabili. Adesea ramin neintelesi de cei din jur si sufera indelung din aceasta cauza. Acesti oameni apleaca rar urechea la opiniile celorlalti si mai rar inca le urmeaza sfatul. In iubire isi aleg singuri partenerul si-l iubesc fara masura, dar daca nu primesc o iubire pe masura, ardoarea lor se stinge precum o floare ce-si pierde culoarea si se ofileste.
4. Cei ce prefera negrul sint oameni calmi, intelepti si rationali. Pentru ei sint importante confortul si echilibrul sufletesc. Oamenii acestia au o capacitate de munca si o stabilitate deosebita si isi ating cu siguranta obiectivul pe care-l au in vedere. Au multi prieteni si nu le nesocotesc nicicind sfatul. Iubesc cu sinceritate persoana aleasa si nu o vor trada niciodata, iar aceasta trebuie sa le raspunda cu aceeasi moneda.
5. Cei ce-si exprima preferinta pentru cafeniu sint oameni foarte rationali, cu un foarte dezvoltat dar al premonitiei si o memorie remarcabila. Foarte meticulosi si consecventi in decizii si planuri, in relatiile cu partenerii sint foarte binevoitori, dar mult prea credinciosi de multe ori. Aceste inexplicabile capricii si schimbarile bruste ale starii lor de spirit le umbresc relatiile cu femeile.
6. Cei ce prefera cenusiul sint oameni insistenti si exigenti cu ei insisi. Pentru ei sint de mare insemnatate acordul si intelegerea prietenilor si cunostintelor, pentru care fac si imposibilul. Dar daca prietenii i-au jignit o singura data, acesti oameni ii vor trece pentru totdeauna in rindul dusmanilor personali. Aceasta categorie de oameni nu iarta o jignire. Cu persoana aleasa ca partener de viata se straduiesc intotdeauna sa ajunga la intelegere si armonie si sa pastreze din toate puterile aceasta armonie.
7. Cei ce prefera culoarea verde sint oameni cu un caracter contradictoriu: ba sint prea linistiti, tacuti si trec neobservati, ba se transforma in niste veritabili tirani. Pot sa rida cu lacrimi si sa plinga in hohote, trecind de la o stare la alta.
Se deceptioneaza foarte des asupra oamenilor, rupind din motive inexplicabile relatii ce pina de curind pareau dintre cele mai bune, idilice chiar. Au nevoie de partener care sa le descifreze caracterul enigmatic si sa inteleaga secretul inconsecventei lor.
Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde semnificaţii comunicative.
Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevezătoare.
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilittea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi de ponderea pe care o are tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Astfel, studiile privind activităţile pe care le desfăşoară de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arată că şapte minute din zece aceştia sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995). Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:
9% scris
39% transmit
30% vorbit
16% citit
61% recepţionează
45% ascultă
Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de populaţie a căror ocupaţie implică într-o măsură mai mică scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-se în fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea reprezintă o verigă extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind o condiţie esenţială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect, el nu reprezintă decât un simplu zgomot de fond.
Există pericolul ca, fie individul să se gândescă la altceva în timpul ascultării, fie să se gândească la propriul său răspuns, neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modele de cunoaştere proprii.
.
Limbajul culorilor
Limbajul culorilor a luat nastere in vest si a capatat denumirea satelor. Conform acestor date, florile si mirosurile aveau semnificatia lor. Pe parcursul anilor acest limbaj s-a raspandit si in alte tari capatand si alte semnificatii! De exeplu, in vest, trandafirul era considerat simbolul dragostei, in Grecia simbolul pasiunii mistuitoare, iar in Spania aceste semnificatii erau atribuite garoafei. Chiar si in zilele noastre aceeasi culoare sau floare poate avea semnificatii diferite.
1. In cultura japoneza culoarea galbena simbolizeaza lumina soarelui, iar florile galbene aduc oamenilor lumina si bunatate. Portocaliul in tarile din vest simbolizeaza puterea, demnitatea, iar florile albastre „ vorbesc „ despre fidelitate si se obisnuieste sa fie daruite barbatilor care pleaca in armata.
Verdele reprezinta linistea sufleteasca, albul este simbolul puritatii, inocentei, dar totodata este si simbolul mortii si al doliului.
In cultura tarilor din vest fiecarui anotimp ii corespunde o culoare:
Negru- pentru iarna
Alb- pentru toamna
Galben- pentru primavara
Rosu – pentru vara
2. In alte tari culoarea buchetului poate fi interpretata si in alt fel.
- o importanta deosebita se acorda de exemplu florilor galbene care simbolizeaza infidelitate si despartire.
Pentru europeni aceasta culoare este la fel de alarmanta. O legenda veche ne spune cum trandafirii rosii au demascat-o pe sotia infidela, ingalbeninde-se in mainele acesteia.
In Germania, de exemplu, nu se daruiesc flori galbene si albe in acelasi buchet, deoarece simbolizeaza moartea.
Tineti minte ca in Mexic si in alte tari din America Latina, culoarea rosie este simbolul mortii si al sangelui. De aceea partenerilor vostri latino- americani oferiti-le un buchet din flori albe sau oricare alta culoare.
Foarte raspandite sunt interpretarile urmatoarelor culori:
Verde- speranta
Bleu- credinta
Auriu- mandrie
Liliachiu- supunere
Maro- primejdie
Negru- tristete
LIMBAJUL VESTIMENTATIEI
Exista numeroase materiale de specialitate privind felul in care trebuie sa se imbrace angajatul, managerul, omul de afaceri. Parerile celor in cauza asupra eficientei acestor recomandari variaza.
Imbracamintea trebuie sa fie adecvata muncii pe care o efectuam. Este indicat sa purtam haine de calitate, intr-un stil care nu se va demoda usor si cateva accesorii elegante. In functie de sex putem schimba frecvent cravata, camasa, esarfa, bluza etc. Totul trebuie sa fie curat si calcat.
Chiar daca detinem functii de conducere, in situatii neoficiale, de lucru, putem practica un stil informal, la care renuntam (apelam la costum) in situatii formale.
Spune-mi ce si unde lucrezi sa iti spun cum sa te imbraci!
Legat de activitatea profesionala, e bine sa ai in vedere doua aspecte: nivelul ierarhic la care te afli si gradul de expunere a postului, arata Irina Markovits in cadrul prezentarii "Comunicarea cu stil", primul eveniment din seria PR Exclusive. Cu cat esti mai aproape de top management cu atat personalitatii tale ii este mai permis, evident, sa se exprime la nivelul tinutei. Insa, daca esti inca in ascensiune, este recomandabil sa te lasi ghidat de caracterul profesional mai mult decat de cel personal.
De asemenea, cu cat te afli mai mult "in lumina reflectoarelor", cu atat este mai necesar sa lasi impresia unei prezente ingrijite si placute, sobre.
Inainte de a analiza celelalte elemente care influenteaza alegerea imbracamintei, trebuie sa stii ca primul lucru pe care oamenii il observa este culoarea. Prin urmare, iti recomand sa acorzi o atentie deosebita acestui aspect, fiindca te influenteaza atat direct (culoarea schimba starea de spirit), cat si indirect (transmite un mesaj despre caracterul tau). Coloritul inchis (negru, bleumarin, gri inchis) denota profesionalism, maturitate si sofisticare. Maro, verde, visiniu, desi culori semi-profesionale, arata deschidere catre negociere. Culorile deschise nu dau dovada de profesionalism, ci induc ideea unei persoane romantice si naive.
Codul vestimentar al industriei presupune patru variante de tinuta. Stilul traditional are ca elemente definitorii sacoul sau taiorul de culori inchise. Materialul trebuie sa fie destul de scrobit; inul este exclus, datorita faptului ca se sifoneaza usor. Domeniile in care acest stil conservator este foarte cerut si folosit sunt bancile, vanzarile, multinationalele europene si asiatice, HoReCa, avocatura, consultanta, asigurari.
Desi nu foarte diferita de vestimentatia conservatoare in ceea ce priveste croiala si materialele, tinuta artistica permite inovarea in ceea ce priveste paleta de culori si modelul taieturii, fiind acceptate chiar si rosul aprins si lungimea pana la genunchi a pantalonului, cu conditia ca acesta sa fie calcat "la dunga". Publicitatea si relatiile publice, arhitectura si design-ul interior, moda, media si show-biz-ul sunt domeniile in care creativitatea vestimentara poate strica planurile stilului conservator.
Tinuta business casual confera un plus de relaxare in sensul ca barbatii pot renunta la cravata, iar femeile pot imbraca haine din materiale mai lejere. Totusi, reverul nu dispare. Acest stil predomina in sectoare de activitate precum resurse umane, medicina, invatamant, imobiliare, multinationale americane, IMM-uri.
Tinuta casual este cel mai putin protocolara in sfera activitatii profesionale. Sacoul nu se mai afla pe lista de optiuni, ci te poti orienta catre bluze, camasi lejere, chiar tricouri. Tipul acesta de vestimentatie este ideal daca lucrezi in IT sau in alte domenii care necesita tinute comode (consultanta individuala, invatamant prescolar, fotografie etc.).
Dincolo de codul vestimentar al industriei si al activitatii profesionale pe care o desfasori, Irina Markovits atrage atentia ca este obligatoriu sa tii cont de stilul propriu al organizatiei in care lucrezi. Tinuta vestimentara impusa este in legatura directa cu valorile institutiei respective si nu urmeaza neaparat codul industriei.
Alte aspecte demne de luat in considerare cand esti intr-o dilema in fata sifonierului sunt tipul ocaziei si momentul zilei. Este bine stii ca evenimentele externe din cadrul companiei te vor obliga sa adopti o vestimentatie mai protocolara decat cele interne, fiindca este pusa in joc imaginea companiei. Nu vei purta haine decoltate, din materiale moi, confortabile si cu o cromatica stridenta si croiala lejera daca, pe plan intern, are loc o vizita anuntata a top managementului sau urmeaza sa semnezi un contract, nici daca, pe plan extern, sustii o prezentare in public, participi la o sesiune de training sau la un eveniment sponsorizat de institutia la care lucrezi, daca mergi la o intalnire cu presa ori la o licitatie publica, la un business cocktail, targ sau ceremonie de premiere. Nivelurile de formalitate vor varia de la business la elegant, dupa caz.
In schimb, poti alege cate putin din fiecare element interzis pentru evenimente externe, daca ai o zi obisnuita la serviciu, participi la un team building, la o sesiune interna de training ori, mai mult, poti adopta un stil casual sau sport daca mergi la o petrecere de Craciun sau la un picnic organizat de companie.
Prezenţa personală
Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a
îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii
vestimentare.
Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeşte
personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context, comunică
informaţii despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor
din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu,
femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod
particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbăteşti
(servietă diplomat).
Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, răzvrătit
social, posibil creator de probleme sau artist.
Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de calitate, dar nu
sofisticată.
Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde semnificaţii comunicative.
Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevezătoare.
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilittea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi de ponderea pe care o are tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Astfel, studiile privind activităţile pe care le desfăşoară de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arată că şapte minute din zece aceştia sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995). Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:
9% scris
39% transmit
30% vorbit
16% citit
61% recepţionează
45% ascultă
Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de populaţie a căror ocupaţie implică într-o măsură mai mică scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-se în fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea reprezintă o verigă extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind o condiţie esenţială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect, el nu reprezintă decât un simplu zgomot de fond.
Există pericolul ca, fie individul să se gândescă la altceva în timpul ascultării, fie să se gândească la propriul său răspuns, neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modele de cunoaştere proprii.
Limbajul spaţiului
Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard Hall în anii '60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi.
Ideea de la care se porneşte este că orice individ are tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul trupului său, pe care-l marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi chiar stări conflictuale. Fiecare individ tinde să menţină o distanţă între el şi celelalte persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită marime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante funcţii psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau “prieten apropiat”, ilustrând faptul că relaţiile interumane se pot exprima spaţial. Pentru persoanele străine sau neagreate păstrăm un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip de relaţie presupune o distanţă caracteristică între indivizi, orice încălcare generând stress şi blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim spaţiul de comunicare are determinaţii culturale şi sociale specifice. În lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu rangul individului: pe măsură ce avansează în funcţie, cresc dimensiunile biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcţie de tipul de relaţii pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.
Acest spaţiu poate fi înpărţit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
1. Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de 46 cm. Este zona cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
2. Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge mâna, act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
3. Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul angajat), relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva metri distanţă.
4. Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi trupă.
Allan Pease (1993) aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în astfel de situaţii, reguli care prevăd:
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti.
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora.
3. Să păstrezi o expesie de “jucător de pocher”, fără să afişezi vreo emoţie.
4. Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti cufundat în citirea lor.
5. Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului.
6. În lift să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Modalitatea non-verbală a comunicării este frecvent întrebuinţată în procesele de
insruire, învăţământ, artă dramatică, şi în medicină.
Există corelaţii între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Când între cele două mesaje există dicordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie pe mesajul non-verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus controlului conştient.
Cecetările efectuate în domeniul comunicării au evidenţiat existenţa unei legături directe între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunuce mai bine prin cuvinte şi fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat şi diversificat), în timp ce persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi şi cuvinte. p.126
Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde semnificaţii comunicative.
Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevezătoare.
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilittea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi de ponderea pe care o are tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Astfel, studiile privind activităţile pe care le desfăşoară de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arată că şapte minute din zece aceştia sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995). Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:
9% scris
39% transmit
30% vorbit
16% citit
61% recepţionează
45% ascultă
Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de populaţie a căror ocupaţie implică într-o măsură mai mică scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-se în fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea reprezintă o verigă extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind o condiţie esenţială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect, el nu reprezintă decât un simplu zgomot de fond.
Există pericolul ca, fie individul să se gândescă la altceva în timpul ascultării, fie să se gândească la propriul său răspuns, neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modele de cunoaştere proprii.
Limbajul spaţiului
Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard Hall în anii '60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi.
Ideea de la care se porneşte este că orice individ are tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul trupului său, pe care-l marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi chiar stări conflictuale. Fiecare individ tinde să menţină o distanţă între el şi celelalte persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită marime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante funcţii psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau “prieten apropiat”, ilustrând faptul că relaţiile interumane se pot exprima spaţial. Pentru persoanele străine sau neagreate păstrăm un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip de relaţie presupune o distanţă caracteristică între indivizi, orice încălcare generând stress şi blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim spaţiul de comunicare are determinaţii culturale şi sociale specifice. În lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu rangul individului: pe măsură ce avansează în funcţie, cresc dimensiunile biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcţie de tipul de relaţii pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.
Acest spaţiu poate fi înpărţit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
1. Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de 46 cm. Este zona cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
2. Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge mâna, act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
3. Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul angajat), relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva metri distanţă.
4. Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi trupă.
Allan Pease (1993) aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în astfel de situaţii, reguli care prevăd:
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti.
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora.
3. Să păstrezi o expesie de “jucător de pocher”, fără să afişezi vreo emoţie.
4. Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti cufundat în citirea lor.
5. Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului.
6. În lift să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Modalitatea non-verbală a comunicării este frecvent întrebuinţată în procesele de
insruire, învăţământ, artă dramatică, şi în medicină.
Există corelaţii între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Când între cele două mesaje există dicordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie pe mesajul non-verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus controlului conştient.
Cecetările efectuate în domeniul comunicării au evidenţiat existenţa unei legături directe între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunuce mai bine prin cuvinte şi fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat şi diversificat), în timp ce persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi şi cuvinte. p.126
Trimiteți un comentariu